Localitatea Racovița
Racovița, fosta graniță militară a Transilvaniei
Comuna Racoviţa este situată în partea de sud-est a judeţului la poalele Vârfului Suru (2281 metri). Prima atestare documentară a satului a fost descoperită într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara din 22 mai 1443. La 1494 este atestată cu numele de Rackawytz, iar în 1854 satul avea denumirile de Rakowitza, Rakovitze, Racoviţa.
Bogata istorie a satului este legată în principal de înființarea graniței militare transilvănene de către împărăteasa Imperiului, Maria,Terezia în 1765, Racovița făcând parte din Compania a VII-a a Regimentului I de Graniță de la Orlat. Începând încă din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racovița, ca de altfel toate localitățile aparținătoare regimentului orlățean, s-a confruntat cu o serie de conflicte interconfesionale petrecute la jumătatea secolului XVIII împotriva procesului de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia cu Biserica Catolică a Romei.
Grănicerii racoviceni și populația Racoviței au participat în mod activ la evenimentele revoluționare din 1848 și o dată cu desființarea graniței militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalități care s-au implicat în gestionarea Fondului școlastic al fostului regiment orlățean, precum și membrii activi ai Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.
În Racovița se află monumentul Eroilor Români din Primul şi Al Doilea Război Mondial care a fost ridicat şi dezvelit în 1938. Printre ocupaţiile de bază ale locui-torilor se numără agricultura, creşterea animalelor, pomicultura, legumicultura, viticultura, silvicultura, apicultura, comerţul. De asemenea, încă se practică şi câteva meşteşuguri populare ţărăneşti printre care: dogăritul, dulgheritul, împletitul din nuiele şi răchită, rotăritul, rudăritul, tâmplăritul, zidăritul, vărănitul, tăbăcăritul şi cojocăritul, cizmăritul, croitoritul, funăritul, olăritul, cărămidăritul, fierăritul. Cea mai mare mândrie a racoviţenilor este portul popular tradiţional. În costumul femeiesc, piesele „de rezistenţă” sunt: vălitoarea albă, cârpele negre sau înflorate, „şurţele” (şorţurile) negre sau „vinete”, în două sau trei foi, catrinţele roşii, „româneşti” sau „oacheşe”, iile cu fodori, pieptarul cu flori roşii şi „ciucurei” în aceeaşi tonalitate, buboul ne-gru sau săin, nelipsit din portul bătrânelor
